În preajma primului Război Mondial, viaţa din Ploieşti era marcată, pe de o parte, de eforturi intense ale administraţiei de a introduce canalizarea şi de a asfalta străzile, dar şi de o viaţă fremătătoare, care oscila între bătăile cu flori de pe Bulevard şi circurile ambulante din mahalale

În urmă cu 100 de ani, recensământul din 1912 număra, la Ploieşti, o populaţie de 56.460 de suflete, un sfert din locuitorii de acum. Un an mai târziu, statisticile arătau că, în oraş erau 49 de şcoli de stat, 6.000 de elevi, 26 de biserici creştine, 5 temple israelite, 6 săli de cinema, peste 300 de cârciumi, prăvălii, cofetării. Era o viaţă intensă, marcată de negoţ, extinderea rafinăriilor, deschiderea de ateliere de către meşteşugari de tot felul, lupte politice, dar şi preocupări lumeşti.

Viaţa politică îşi punea amprenta asupra evoluţiei oraşului şi era extrem de intensă. În perioada iulie 1907-ianuarie 1911, la Ploieşti era primar avocatul liberal Radu Stanian, care a încercat să-i atragă de partea sa pe consilierii locali pentru punerea în aplicare a proiectului de sistematizare şi modernizare a oraşului a lui W. H. Lindley. După acest plan, până în anul 1913 vor fi asfaltate sau pavate cu piatră cubică 44 de străzi.

Măsura era imperios necesară. Înainte de asfaltare, chiar şi pe Bulevardul terminat la 1888, domnii mergeau cu pantalonii suflecaţi, iar doamnele îşi ţineau rochile ridicate cu mâna, după ploile abundente din mai. Ca să poată traversa bulevardul în astfel de perioade se foloseau punţi mobile, păstrate până la 1924, după cum notează Ioan Groşescu, în „Mahalalele Ploieştiului“.

Nevoia de sistematizare a oraşului era impusă şi de evoluţia firească. În trei decenii, de la 1882 la 1912, atât suprafaţa oraşului cât şi numărul de străzi crescuseră simţitor. Suprafaţa clădită s-a extins de la 740 de ha în 1882 la 1927 ha în 1912, iar numărul s