● Nine (SUA, 2009), de Rob Marshall.
Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, el însuşi adaptat după 8 1/2 al lui Fellini. Daniel Day-Lewis e Guido (personajul lui Marcello Mastroianni din 8 1/2), regizorul-celebritate hărţuit de o soţie (Marion Cotillard), de o amantă (Penélope Cruz), de o mie şi una de ispite, dar şi de rămăşiţele unei conştiinţe catolice, de amintirea mamei (Sophia Loren), dar şi de a unei prostituate (Fergie) dansînd pe o plajă a copilăriei, de armata înrolată în noua lui producţie (care are un titlu grandios, Italia, dar încă n-are scenariu) şi de presa chitită să-l canibalizeze. Day-Lewis nu-l joacă pe Mastroianni; joacă o idee despre artistul european – Artistul European ca fashion icon. E o idee ce ţine de istoria modei; e cum nu se poate mai retro. Acest nou Guido e menit să epitomizeze glamour-ul pe care-l aveau odată – prin anii ’60 – artiştii europeni, în ochii marelui public internaţional. Nu e una dintre marile creaţii ale prodigiosului Day-Lewis. De fapt, e un rol care nu se cere atît creat, cît prezentat – ca pe catwalk, ca într-un pictorial – contează cum pozezi şi cum te mişti. Bineînţeles că Day-Lewis n-ar fi Day-Lewis dacă n-ar încerca să facă ceea ce se cheamă o compoziţie, adăugînd detaliu peste detaliu – de la mutrele clovneşti pe care le face histrionul italian Guido pînă la freza lui de bărbat vanitos, cu fire rărite, dar lăsate lungi, ca să compenseze. Dar accentul italian trebuie să fi fost o joacă pentru el şi, chiar dacă rolul îi oferă ocazia de a face două lucruri pe care nu le-a mai făcut pe ecran, şi anume să cînte şi să danseze (se presupune că de-aceea l-a şi acceptat), nu se poate spune că face performanţă nici într-un domeniu, nici în celălalt. Pe de altă parte, are ocazia de a valsa cu Sophia Loren. Şi o are ca prietenă şi confidentă pe marea Judi Dench. Dench, care nici ea nu prea a mai cîntat pe
