Politicienii şi-au pus vreo clipă problema în ce proporţie alegătorii caută în ei chipul „tovarăşului“? Apropierea datei de 22 decembrie 2009 personal îmi creează o stare de disconfort interior. Nu ştiu pe câţi dintre conaţionalii mei îi mai interesează că se împlinesc două decenii de la Revoluţie, însă eu sunt dator să ţin sub observaţie, prin natura profesiei de jurnalist, cam tot ce se întâmplă în societatea românească.
Deunăzi, mergând spre metrou, am văzut un abţibild negru, lipit de un panou de electricitate, pe care scria cu litere albe: „1989-2009 DEGEABA“.
N-are importanţă cine a comandat abţibildurile cu pricina care, ulterior, au năpădit centrul Bucureştilor. N-are importanţă nici scopul real al acestui demers. Pe mine m-a preocupat doar ideea scrisă alb pe negru, mesajul enervant de simplu şi, ca primă impresie, usturător de adevărat.
Mă gândesc şi acum dacă a fost sau n-a fost... degeaba. În fond, în România nu se moare de foame, ai oareşce oportunităţi de a te angaja şi de a câştiga nişte bani, nu mulţi, dar atâţia cât să-ţi permită un trai la limita decenţei. Şi, cel mai important, poţi pleca în Vestul Europei doar cu buletinul, ceea ce au şi făcut cam 10% din români. Cu alte cuvinte, am putea spune că suntem „lumea a treia a lumii întâi”.
Dar asta este perspectiva unui tânăr crescut şi format în Capitală, acolo unde, de bine, de rău, lucrurile se mişcă mai repede şi opţiunile sunt mai numeroase. De la ţară, de prin cine ştie ce comună, schimbările acestea nici măcar nu se zăresc. Dacă i-ai putea întoarce în timp pe oamenii acelor locuri, cu siguranţă ar fi mai fericiţi. Casele lor ar arăta mai bine, uliţele n-ar fi aşa desfundate şi, poate, ar avea şi ceva mai mulţi bănuţi prin buzunare.
Românii amărâţi nu bagă în seamă nici măcar hărmălaia legată de criză. Lor le-a mers, le merge ş