Avea dreptate Octavian Goga. Cetăţile de la Nistru sunt proiectul cel mai ingenios al românităţii medievale. Fie că au rezistat invaziilor tătare, turceşti, cazace ori „pohtelor” ruseşti şi poloneze, ele au trasat, în timp, graniţa logică a civilizaţiei de tip european pe care o regăsim azi, mutată, printr-un accident al istoriei, la Prut.
Nu ştiu dacă Cetatea Albă (azi în Ucraina – n.n.) e construcţia medievală de pe Nistru cea mai frumoasă, dar cu siguranţă e cea mai mare. Ea strânge între zidurile crenelate o istorie de mii de ani, de la grecii din Milet (secolul al V-lea î.Hr.) – trecând prin mâinile fenicienilor, thiriţilor, dacilor (secolul al III-lea î.Hr.), apoi din nou la greci, daci, romani, huni, bizantini, genovezi până la romani. Pe vremea lui Burebista, cetatea purta numele de Thiras. După 1392, pe vremea lui Petru I Muşat, Alexandru cel Mare şi Ştefan al II-lea, Cetatea Albă este întărită, lărgită.
E cucerită de turci în 1450 şi numită Akkerman, dar reintră în stăpânirea Moldovei pe timpul lui Alexandru Vodă şi al lui Ştefan cel Mare. Cetatea Albă era considerată, alături de Cetatea Chilia (la gurile Dunării), „poarta creştinătăţii” şi „cheia a toată Ţara Moldovei, a Ungariei şi Ţării de pe Dunăre” sau „plămânii Moldovei”. Cetatea a fost cucerită de otomani în 1484 iar din 1812 intră sub stăpânire rusească. În timpul săpăturilor arheologice, între 1927-1930, când cetatea aparţinea României, aici au fost făcute numeroase descoperiri care atestă înflorirea întregii zone, pe vremea cât a făcut parte din zestrea Moldovei.
Din păcate, nici unul dintre adevărurile istorice despre acea perioadă nu este prezentat de ghizii cetăţii, care preferă să le spună turiştilor o istorie ciuntită. Semnele mistificării sunt vizibile încă de la intrare. Frumoasa stemă de piatră cu bourul Moldovei, crinul şi roza lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost desp
