Nici nu se putea ca, ingrijind colectia de Opere de la Editura Polirom, Daniel Cristea-Enache sa-l ignore pe Emil Brumaru. Nu doar ca autorul iesean este unul dintre cele mai cunoscute nume din literatura contemporana, cu priza nu doar la critica, ci si la publicul larg, dar el e, fara indoiala, si unul dintre cei mai mari poeti, care a marcat un teritoriu doar al lui in poezia româna.
Aceste prime doua volume, adunând aproape toata productia lirica a scriitorului, sunt un bilant, provocând ocazia unor recitiri scuturate de zgura opiniilor critice anterioare.
Am facut acest exercitiu stârnit (nu in bine) si de verdictul pe care, superficial, Nicolae Manolescu il arunca, fara argumente, in incheierea capitolului sau din recenta "Istorie critica a literaturii române": "Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stapâneste un registru, daca nu foarte variat, destul de intins, sugestiv muzical si plastic, decorativ, totodata somptuos si discret (un desen pe o foaie de ceapa), si o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila". Ce-i da cu o mâna ii ia cu doua... Nu, zau, Brumaru poet minor? Asta doar un critic profund neserios cum a devenit Manolescu o putea afirma. Ceea ce lui i se pare decorativ este, de fapt, un imaginar domestic pe care doar un urias talent cum este cel al poetului iesean il poate transforma intr-un univers poetic. Si, oricum, mostra de discurs critic decorativ, lenes, de umplutura, este ultima afirmatie a pasajului deja citat: sa ma ierte fanii patimasi criticului (pe care si eu il apreciez pentru unele carti de dinainte de 1989), dar a vorbi despre "o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila" reprezinta orice, doar o apreciere de valoare ba.
Emil Brumaru este un poet complet maturizat