Întotdeauna m-am ferit să-mi laud patronii, chiar şi atunci când aceştia meritau o vorbă bună.

Pur şi simplu, mi se pare indecent, oportunist şi necredibil s-o fac „în timpul mandatului", adică atunci când lucrez pentru ziarul sau televiziunea vreunuia dintre ei. Cred că e mai onest, dacă am ceva de spus în acest sens, s-o fac după ce drumurile noastre se despart.

Acum, că Dinu Patriciu nu mai e patronul „Adevărului", mă simt dezlegat să spun câteva lucruri. În aprilie 2008, când am venit redactor-şef la acest ziar, Dinu Patriciu a aflat acest lucru dintr-un comunicat. Ulterior a recunoscut că fusese surprins de opţiunea directorului general de atunci, Răzvan Corneţeanu. Avea şi motive: veneam de la „Evenimentul zilei", unde îl încondeiasem de multe ori pe politicianul Dinu Patriciu.

Recunosc, eram pregătit de orice, inclusiv de a intra în coliziune cu patronul ziarului, în caz că acesta ar fi încercat să transforme redactorul-şef într-un abţibild. Dar Patriciu, spre cinstea lui, a înţeles o regulă sfântă a presei serioase: afacerea e a patronului, ziarul e al ziariştilor. Altfel spus, un ziar trebuie să fie expresia viziunii unei echipe editoriale conduse de un redactor-şef, nicidecum proiecţia voinţei unui patron ori a echipei sale manageriale.

De-a lungul a patru ani şi jumătate am avut multe discuţii în contradictoriu cu Dinu Patriciu, dar niciodată n-am simţit presiune, şantaj sau ameninţare. Nici porniri revanşarde pentru „vitrionul" cu care l-am tratat în perioada EVZ. Omul îşi dădea cu părerea, fără a avea pretenţia că ideile sale - mai ales cele politice! - trebuie transpuse în ziarul pe care-l finanţa.

La un moment dat şi-a manifestat dorinţa de a scrie un editorial săptămânal pe teme economice. Super! - mi-am zis, fără a-mi trăda entuziasmul. Pentru orice ziar, comentatorul economic Dinu Patriciu ar fi fost o achiziţie de marc