Uneori, în politică, întrebarea cea mai dificilă este: „Și acum?" Este întrebarea pe care am pus-o la reuniunea la nivel înalt de la Paris în cadrul discuției despre Libia și pe care am reluat-o la ultimul Consiliu European.
Istoria este plină de exemple de războaie câștigate care nu au dus decât la o pace vremelnică. În Europa, cumplitele erori comise după Primul Război Mondial au pregătit calea celui de Al Doilea Război Mondial. După 1945, am avut rezultate mai bune, în pofida războiului rece, deoarece am înțeles că nu era de ajuns să-l învingem pe Hitler. Trebuia să reconstruim un continent zdruncinat.
În cazul Libiei, reușita nu înseamnă doar protejarea civililor în următoarele zile, sau asigurarea că regimul colonelului Muammar Qadhafi a luat realmente sfârşit. Reușita necesită o strategie pentru ceea ce urmează să facem după. Mă voi concentra asupra modului în care putem fi la înălțimea acestei provocări.
Știm în principiu ce trebuie făcut pentru a pune bazele unei democraveritabile - o democrație trainică și care nu poate fi distrusă. Avem nevoie de un stat de drept, gestionat de forțe de poliție cinstite și de judecători independenți. Avem nevoie de autorități naționale și locale eficiente și transparente. Avem nevoie de drepturi de proprietate puse în practică, de libertate de exprimare și de sindicate libere. Mai presus de orice, avem nevoie ca prosperitatea să se răspândească suficient de rapid și de mult pentru ca întreaga societate să simtă că are un rol în reforma democratică.
Acestea nu sunt doar niște idei liberale occidentale. În ultimele săptămâni, am putut constata personal că reprezintă o sursă de inspirație pentru reformatorii de la Tunis și din Cairo, iar echipa mea a constatat că sunt extrem de dorite pe străzile din Benghazi și chiar Tripoli.
Voi prezenta ceea ce poate face Uniunea Europeană și m