Prin vară, între două proiecte muzicale, maestrul Grigore Leşe a acceptat să-mi acorde un interviu. Despre arhetipurile muzicii şi arhetipurile vieţii, despre “horea noastră” şi “horile lor”, despre matricea cântecelor, din care toate sonurile şi isonurile lumii se desfac. Îmi spunea atunci: “Horile nu-s multe, e numa’ una, şi tăte celelalte îs puii ei... O să vedeţi. O să auzâţi. Că de mult mă gândesc la un spectacol care s-arate de unde vine muzica şi cum toate horile au o singură rădăcină, o singură matcă...” Maestrul, “meşterul de sunete” Grigore Leşe visa atunci la un concert în care s-aducă oameni ca şi el, arheologi de sunete, muzicieni de prin alte părţi de lume, şi să alcătuiască împreună cu ei un singur cântec: “horea” cea din care toate se desfac... Pentru mulţi, gândul lui părea o utopie. Nu şi pentru cei care i-au observat frământările din ultimele decenii.

“Artistul îşi arată virtuozitatea, favorizează libera exprimare, marchează momentele importante ale interpretării, puncte le de plecare, momentele de suspensie, semicadenţele, cadenţele finale. Tehnicile ne duc cu gândul la o formă de improvizaţie instrumentală denumită «istihbar», practicată în nordul Africii, dar şi la una mai extinsă, de tip «taqsim». Interpreţii iranieni improvizează cu uşurinţă, şi-au descoperit cântecul prin mine, iar eu mi-am descoperit cântecul prin ei. Cântă la sitar, kamanche, tanbour, ney, interpretează cu vocea linii melodice puternic ornamentate şi melismatice. Nu ştii niciodată când se termină melodia…”, spunea Grigore Leşe, în pragul unuia dintre concertele sale alături de interpreţii iranieni. Cu ei făcea o demonstraţie importantă în favorarea teoriei lui că “horile sunt numai una”. În închiderea Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă” (a cincea ediţie, în organizarea Teatrului Naţional de Operetă), demonstraţia lui a f