Venind din Romania, te impresioneaza in primul rind lectia de continuitate cu sine pe care ti-o da Praga. Piata orasului vechi este un adevarat muzeu arhitectonic al marilor stiluri: goticul Turnului cu ceas sau al catedralei Fecioara Maria din Ty´n se invecineaza cu palatul baroc Goltz-Kinsky, cu cladirea neorenascentista Storch si cu monumentul lui Jan Hus in stil liberty din 1915. Desi am putea obiecta aceasta expunere in piata a deselor schimbari de paradigma si eterogenitate stilistica, acolo te uimeste, dimpotriva, tocmai firescul acestor alaturari. Continuitatea cu sine, cu alte cuvinte, nu este totuna cu o continuitate in identitate, cum stim deja din filozofia lui Ricoeur. Praga ramine ea insasi, in ciuda discontinuitatilor. Ajuns acasa, „dezvrajit“ si cu fotografiile in mina, te intrebi totusi cum este cu putinta ca o piata atit de eterogena sa fie atit de superba?
Un prim raspuns ar putea fi ca obiectia de eterogenitate presupune ca norma omogenitatea si ca aceasta, desi un fapt in diverse alte locuri – piata San Marco la Venetia, piata din Siena sau Piata Mare din Bruxelles –, nu trebuie neaparat sa fie vazut si ca un ideal: alte moduri de compozitie pot duce si ele la frumosul urbanistic sau arhitectural, proba contiguitatea in multe catedrale a goticului navelor cu barocul cite unei capele laterale. Mai mult, am putea spune ca istoria oricarei vechi catedrale sau a oricarui vechi oras nu poate fi decit un sir de distrugeri si constructii sau adaugiri ulterioare care, in timp, nu pot fi decit diferite stilistic: exemplele de mai sus ar fi atunci mai curind exceptii la regula, decit regula insasi. In fine, valoarea ansamblului nu este data numai de unitatea lui, ci si de valoarea fiecarui edificiu in parte: intr-o piata, ca si intr-un muzeu, numarul capodoperelor este decisiv, nu „umpluturile“. Piata veche din Praga raspunde acestei cerinte:
