În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).

Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxfo