Nu cred că mai pare azi o mare (sco)fală să fii ziarist la câte miştouri şi înjurături văd la adresa ştirilor care „se dau” sau la câtă lume bună se mândreşte astăzi că nu se mai uită la televizor sau nu mai citeşte ziarele.
E clar că presa nu se simte prea bine şi are ca adresant „masele largi populare” întru influenţă electorală şi comercială, în general. Binele nu se simte prea bine în această epocă.
Am crezut întotdeauna că presa trebuie pusă în „slujba de Înviere” a marelui public, să fie aşa, ca iluminatul public pe vremea avântului revoluţionar al alfabetizării. Încă mai cred ca prostul în misiunea ei publică!
Intrat în presă în februarie `90, anii de graţie şi irepetabil entuziasm, când lumea cumpăra orice fel de presă în tiraje de sute de mii, cu o curiozitate maladivă de ieşiţi din lagăr, am crezut şi mai cred că atunci a început frumuseţea aventurii celei de-a patra puteri în stat, care are astăzi o istorie tot atât de complicată ca Războiul Rece şi despre care se vorbeşte pe la colţuri. Cert este că sunt un nostalgic al anilor `90 pentru simplul şi inegalabilul motiv că presă era dezlănţuită, respectată, temută (nu ştiu dacă ţineţi minte cum se prezentau premierii României la Clubul Român de Presă pentru parlamentari şi reglementări în şi din domeniu). Dar, mai ales, era liberă!
Pe-atunci decizia era mai degrabă a redacţiei decât a patronatului. Şi atunci era împărţită, dar nu în găşti ale serviciilor şi partidelor - cum este astăzi în fapt întregul establishment - ci în proguvernamentală de stat şi antiguvernamentală şi anticomunistă de iure. Vorba lui Iliescu Ion, „vânătoare de vrăjitoare, măi, animalule”, „nişte scârbe de dreapta..”.
Pe-atunci jurnaliştii stăteau mult în stradă, pe teren şi în dezbateri de balcon universitar şi credeau romantic că educă. Discursul liderilor de opinie era mai degrabă cult şi cu respect pent