Foto: Cristian Marcu Vin, pâş, pâş, sărbătorile. Cam ameţite. În sate, în câte o ogradă din zece guiţă un godac, ajuns la sorocul nemilos al înjunghierii. În celelalte e o linişte de priveghi. Fumurile care se suie din hornuri în cer caligrafiază scrisori şi adresează neînţelese întrebări neantului. Guma unei pale de vânt şterge scrisoarea pe care creionul bont al hornurilor o reîncepe iar şi iar. Poate că săteanul care îndeasă surcele în sobă se roagă, prin epistola fumului: Doamne, Doamne, fii iar bun/ măcar în noaptea de Crăciun. Sau dă-ne sănătate, că s-a cam şubrezit, şi bucate pe masă, că nu prea mai sunt, şi speranţă în sufletul copiilor mei biruiţi de nelinişti. Sau poate că scrie o scrisoare de adulaţie îngerilor. Poate că hornurile din sate extrag, din călimara sobei cu jar şi cenuşă, poeme de iubire, cele mai arzătoare poeme de iubire pe care le degajă amorţitele noastre sate. Poate îi scriu lui Hristos, pruncul ceresc, care se va naşte în curând în ieslea din Bethleem şi va scăpa de furia ucigaşă a lui Irod.
Anul a început cu urările, entuziast formale, ale preşedintelui, spuse la televizor. Se încheiau cu „La mulţi ani, România!”, după mai multe chemări drăgăstoase la solidaritate şi asigurări că sărăcia şi necazurile s-au dus dimpreună cu criza. Anul a curs până azi beteag. Rapid şi sigur, ca un jaf la o bancă făcut de profesionişti, ţara a fost golită de bani, resurse, dezbrăcată la piele, vândută, prin nesăbuite împrumuturi, cămătarilor internaţionali, pentru câteva generaţii. Un singur om conduce şi stăpâneşte tot. O armată de lipitori, liberă să facă ce are chef, tăvăleşte şi secătuieşte tot, contra unei supuneri necondiţionate. Până în 1989 nutream, în secret cei mai mulţi, puţini pe faţă, speranţa că într-o zi coşmarul roşu se va duce.
Azi a sucombat până şi speranţa. Speranţa că blestemul pecinginii portocalii,
