Am avut privilegiul să o urmăresc pe Fanny Ardant în piesa Music-Hall de Jean-Luc Lagarce, prezentată publicului românesc la Teatrul Odeon. Piesa este, de fapt, amplul monolog al unei mari actriţe despre vise, micile şi marile mizerii ale oricărui turneu în teatre obscure, despre singurătate. Cine este Fanny Ardant, cea din viaţa cotidiană? Cred că nu m-am schimbat mult faţă de perioada copilăriei, cînd consideram că cel mai important lucru pentru mine este să fiu… împotrivă. Chiar îmi amintesc faptul că, deşi eram foarte mică, părinţii m-au întrebat ce vreau să devin în viitor şi le-am răspuns… „împotrivă“. Să fiu împotriva schimbării propriului suflet, a temperamentului, păstrîndu-mi individualitatea în afara oricărui grup social, politic, filozofic, fiind întotdeauna o fiinţă cu o viaţă contradictorie. Nu pot fi astfel oricînd şi oriunde; nefericirea mea este că sînt obligată să fac compromisuri, să fiu ipocrită: în întreaga viaţă există o permanentă luptă, un dialog cu mine însămi, fiindu-mi propriul judecător, pentru că nimeni altcineva nu te poate judeca. Şi cum mă simt „împotrivă“? Furioasă, uneori mulţumită – nu e întotdeauna confortabil. Dar mereu sînt foarte mîndră de asta, deşi uneori mă simt foarte singură. Există însă o parte din natura mea care iubeşte oamenii, umanitatea, îmi place să rîd, să fiu lejeră, chiar să mă amuz de… idioţenii. În viaţă eşti ca într-o savană, descoperind tot felul de… animale de care te minunezi. Îmi place să împărtăşesc cu ceilalţi banalităţi, absurdităţi, pentru a nu fi singură. Iar pentru singurătate am cărţile… Pe scenă, personalitatea, propria concepţie, se regăsesc în rolul interpretat? Întotdeauna încep prin a citi piesa, o „miros“ asemeni unui cîine şi, dacă îmi place, o accept. Iar cînd începe lucrul, îmi las deoparte personalitatea, pentru că astfel apare oportunitatea, plăcerea de a renunţa pentru o clipă la