Reconfortaţi de rezultatul referendumului din Irlanda, liderii europeni ar fi trebuit să hotărască la summitul de săptămâna aceasta pe cine să numească în noua funcţie semi-permanentă de preşedinte al UE şi cine să devină şeful diplomaţiei europene.
Cele două posturi urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie odată cu tratatul de la Lisabona, dacă Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus, îşi pune în cele din urmă semnătura pe documentul ratificat de toate celelalte ţări membre ale UE.
Aşa cum stau lucrurile datorită dlui Klaus, cele două numiri nu pot fi discutate decât în culisele întrunirii, deoarece liderii europeni vor trebui să se pronunţe întâi asupra insistenţei de ultimă oră a preşedintelui Cehiei de a obţine o derogare de la tratat.
Vaclav Klaus nu este un entuziast al Uniunii Europene; într-un discurs ţinut în Parlamentul European a comparat-o cu Uniunea Sovietică. Nu este, în general, un om al consensului. A refuzat să semneze şi alte convenţii internaţionale. În schimb, este un adept înfocat al economiei de piaţă liberă, dispus oricând să dea lecţii celor care au construit Europa liberală, cu libera circulaţie a cetăţenilor, bunurilor şi capitalului.
Preşedintele nu digeră tratatul de la Lisabona. A sperat că va fi respins şi a doua oară de către electoratul irlandez. N-a fost şi atunci se gândeşte că, dacă întârzie intrarea sa în vigoare, mai e o şansă ca improbabilul referendum promis de conservatori în Marea Britanie (a căror victorie în alegerile de anul viitor e dată drept sigură), să îngroape tratatul definitiv.
În acest scop şi-a încurajat o parte dintre apropiaţii din Partidul Civic Democrat (ca şi cei care au contribuit la răsturnarea propriului guvern în plină preşedinţie cehă a UE) să ceară de trei ori Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra compatibilităţii tratatului cu legea fundame