Titlul te trimite la un meci. De fapt, filmul este un meci. Este sportiv nu doar in structura, in plasarea personajelor pe un teren imaginar, dar si in miscarile interioare ale celor doi eroi. .De fapt, ar fi trebuit sa spun de la bun inceput ca "Frost/Nixon" mi se pare cel mai bun film al lui Ron Howard, dar si cel mai putin "howardian" si cel mai putin american dintre cele pe care le-a facut.
Asa cum a trebuit sa apara un jurnalist britanic - David Frost -, care sa ia un interviu memorabil celui mai controversat presedinte american, a fost nevoie (dupa cum se vede) si de un scenarist din Albion (Peter Morgan) care sa retraseze cu rigla imprejurarile in care Frost s-a decis pentru interviu, travaliul de culise (cu incercarea disperata de a pre-vinde interviul, de a face rost de bani si de a se documenta), si, in fine, interviul in sine, cu formidabilul moment de final cand Nixon isi scapa masca pe jos.
Dupa ce a prins-o in plasa lui delicata, matematica pe Regina Elisabeta, in "The Queen", Peter Morgan strange si mai mult modelul. Tricotajele lui sunt destepte, elastice dar ferme, si isi stimuleaza &magulesc spectatorul. Scenariul la "Frost/Nixon", adaptare a unei piesei de teatru, vadeste mestesugul lui Morgan de a construi personaje in relief peste un model care se strange uniform ca o plasa.
Personajele nu se definesc atat prin ceea ce fac, prin gesturile lor precise, ci si prin felul in care gesturile vin de la model si-l influenteaza la randul lor. Pentru un film, avantajul e mai mare, pentru ca, de pilda, poti merge cu camera pana la un metru de personaj si-i poti surprinde reactii pasagere, suficient de rapide - pentru ca, sa nu uitam, e vorba de un meci, iar combatantii n-au voie sa-si arate punctele slabe. La fel, un film iti permite sa te joci mai mult - terenul e mai mare, miscarile mai numeroase.
Deci,
