Purtătoarea de cuvânt a Casei Judeţene de Pensii este fericita posesoare a unui superb motan birmanez. Felix este răsfăţatul familiei şi cel mai devotat prieten a lui Carmen.
Specialista în comunicare şi relaţii publice a Casei Judeţene de Pensii, o persoană plină de energie şi dinamism care nu se plânge niciodată, în ciuda volumului de muncă pe care-l presupune un asemenea job. Îîşi începe fiecare dimineaţă salutându-l pe Felix, motanul birmanez în vârstă de nouă luni care a reuşit să-i readucă lui Carmen zâmbetul pe buze după ce şi-a prierdut cel mai drag prieten patruped: pe Bella, un alt pisoi simpatic ce şi-a dat ultima suflare sub roţile unei maşini.O pierdere pe care numai iubitorii de animale o pot înţelege!
“De când eram foarte mică, mi-am dorit o pisicuţă. Visam la o felină albă, albă, ca Ducesa din Pisicile aristocrate. N-a fost chip să-i conving pe ai mei până acum şapte ani când am reuşit să complotez cu o colegă a tatălui meu care mi-a adus, într-o zi, o pisicuţă mică şi dulce de care m-am îndrăgostit pe loc. I-am spus Bella, pentru că era atât de frumoasă şi i-am făcut cunoştinţă cu tata care, în ciuda înverşunării pe care mi-a arătase de câte ori deschisesem până atunci subiectul, n-a putut să-i reziste. În câteva ore erau cei mai buni prieteni! Am aflat, câteva săptămâni mai târziu, că Bella nu era o ea ci un el. O vecină îi explicase tatălui meu cum stau lucrurile şi m-am trezit, la mare, pe plajă, cu un telefon: Alo, Bella nu e Bella, ... e Belu! I-am păstrat numele iniţial şi a rămas,pentru toţi, motanul Bella, un golan şi un răsfăţat, adorat de toţi cei care ne-au trecut pragul.”, povesteşte Carmen. Nu vrea să-şi mai amintească despre ceea ce a însemnat, câţiva ani mai târziu, pierderea micuţului său prieten şi cât de durerase au fost, pentru ea, cuvintele celor care-i explicau sec : Era doar o pisică!.
Îşi aminteşte însă,