În 1997, când au apărut în româneşte "Scrisorile din închisoare" de Adam Michnik, corifeul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, exclama: "De-am avea şi noi anticomunişti ca el!".

Nu admiraţia pentru eroismul gânditorului polonez, un veritabil combatant pentru libertate, îl motiva pe Păunescu, ci ostilitatea faţă de cei care nu voiau să uite crimele totalitare şi cereau justiţie morală. Se decontextualizează afirmaţiile lui Michnik, se pune semnul egalităţii între post-comuniştii polonezi (care, prin participarea la negocierile de la Masa Rotundă, au acceptat, încă din 1989, alternanţa democratică) şi cei din România, care au boicotat şi au torpilat opoziţia democratică. Wojciech Jaruzelski şi Aleksander Kwasniewski nu au spus, precum Ion Iliescu, în 1990: "N-am făcut plăcinta ca s-o mănânce alţii". Observ că, după atâţia ani, sindromul uzurpării simbolice persistă. Un dialog public normal între Adam Michnik şi Andrei Pleşu este rapid mistificat întrun fel de meci în care unul dintre participanţi ar ieşi învingător, celălalt învins, iar prietenii de idei ai celui de-al doilea sunt automat subiecte de comentarii maliţioase.

Analiza comunismului, pentru a fi credibilă, presupune expertiză dovedită prin lucrări recunoscute naţional şi internaţional, capacitate investigativ-reflexivă, racordare la discursul politologic şi istoric din alte ţări, aşadar deschidere comparativă, precum şi compasiune pentru victime, o premisă ce mi se pare esenţială. Nimeni nu are dreptul de a emite "indulgenţe" în numele celor prigoniţi fără vină. "Nu avem dreptul să iertăm în numele celor ucişi în zori" sunt versurile lui Zbigniew Herbert de atâtea ori citate de Adam Michnik. Un vers scris cu sânge, vorba lui Boris Pasternak, care le va fi scăpat celor care astăzi ne asigură că Michnik ar fi un fel de passe-partout al amneziei.

Este adevărat, Michnik se o