Un negru cu geaca ecosez albastru-galben-portocaliu şi blugi spălăciţi se bălăngăne periculos la marginea peronului. Beat mangă sau drogat. Lung ca o zi de post şi ascuţit ca lupta de clasă.
La un moment dat, urlă ceva peste şine spre un coleg de pe peronul de vizavi. Ăla poartă un parpalac până peste genunchi, care, dacă nu ar fi fost colorat într-un verde pădurar, l-ar fi făcut invidios pe Humphrey Bogart în Casablanca. Pe cap o pălărie albă cu boruri ridicate, pe nas ochelari de soare negri.
E aproape 11 seara, Paris, primăvara lui 1999. O staţie de metrou, Hoche, pare-mi-se, cu iz şi aspect de Ferentari, dacă vreodată metroul nostru ar trece pe-acolo.
Insul în parpalac ca molidul răspunde într-o franceză guturală de savană. Atât îi trebuie lunganului. Sare de pe peron jos, pe şine. Din tunel se văd farurile trenului care dă să intre în staţie. Ecosezul ţopăie peste şine şi încearcă să se ridice în mâini pe peron. Metroul se apropie neverosimil. Ca într-un film prost. Din piepturile celor câţiva călători din staţie se aude un strigăt la unison. Piciorul drept al lunganului alunecă pe buza peronului. Humphrey îl apucă de mână şi-l trage în sus. Trenul trece la câţiva centimetri de geaca de arlechin şi se opreşte cu un fâsâit. Ochelaristul scoate din parpalac un pachet de Gauloises şi îi dă lunganului o ţigară.
Sunt pentru prima oară la Paris, iar asta nu e prima scenă întunecată din "Oraşul luminilor". M-au şocat străzile cu buticuri şic în faţa cărora stăteau juni africani cu mecle de bişniţari de pe Covaci, cu măsuţe pe care erau expuşi invariabil ochelari de soare din plastic ieftin pe care scria Dior sau Gucci.
M-au enervat negrii care, agresivi, se agăţau de turişti sub Tour Eiffel, să-ţi vândă suveniruri de doi bani. Din când în când, se auzea un şuierat de "şase" şi tribul dispărea ca prin minune. Când apăreau poliţiştii pe biciclete
