Ai o durere persistenta de cap, nu dormi bine noaptea, ti-a scazut apetitul. Parca incepi sa uiti si sa ratacesti lucruri. Mai rau, incepi sa auzi voci imprejurul tau, ai fobii, depresii, te apuca furiile din aproape orice. La neurolog si la psihiatru e tare aglomerat: primesti o consultatie peste luni de zile, daca nu esti pacient privat. Dupa doua minute de conversatie, medicul te trimite la tomograf.

Alta asteptare de saptamani, verdictul e rezumat intr-o pasareasca medicala, din care nu intelegi nimic. Vrei sa stii doar daca esti bolnav sau nu, daca ai sau nu motiv de ingrijorari. Ti se spune ca rezultatul analizei computerizate merge si la neurolog, care iti va explica ce si cum. Alta programare, alte doua luni de asteptare.

Intre timp, durerea de cap te-a lasat, caci ti-ai schimbat serviciul, sau te-ai mutat intr-o zona mai linistita, sau te-ai impacat cu partenerul de viata, sau copilul nu-ti mai e bolnav, sau ai inceput sa-ti revii dupa un deces in familie. Sau, sau, sau… Sunt atatia factori exteriori, de mediu inconjurator, familial, profesional sau social, care declanseaza in noi disconfort. Acesta se poate prelungi si ne poate duce la gandurile cele mai negre. De acolo, la psihiatru. Premisa de la care pornesc in general „specialistii neuronului“ este ca raul e in noi, adica in pacient. Uneori e chiar asa. Alteori, nu.

Industria care se ocupa de sufletul si creierul nostru e din ce in ce mai flamanda si mai avida de profit. O imensa piata de desfacere i se ofera, caci in diagnosticarea unor boli mentale sunt atatea domenii periferice, in care fluctuatia normal-anormal e aproape imposibil de definit. Mai ales ca „normalul“ poate avea cu totul alte valente, in diferite timpuri istorice si in diferite culturi. Un exemplu: in Romania mai veche, dar si in alte tari cu traditii religioase mai puternice, doliul de un an dupa pierd