„Da` muncitorii nu sunt şi ei oameni?” Întrebarea pusă de muncitorul Gică, cu melancolia matură a actorului la 40 de ani pe care o emană Andi Vasluianu, a fost singurul moment care m-a tulburat din „Despre oameni şi melci”. Nu m-a făcut să râd – n-am râs niciodată, deşi filmul lui Tudor Giurgiu e gândit ca să râdem. Poate de aceea doar am zâmbit din când în când – pentru că replicile comice le-am simţit venind din laptopul scenaristului, adresate mai degrabă mie, spectator, decât născute natural din situaţie: „Acum nu se poate, că lucrez pentru export” îi spune nevestei maistrul Petrică sau Ion, pregătit să dea spermă pentru salvarea fabricii. După, focoasa consoartă îl interpelează: „Mai lucrezi pentru export? Nu dai şi la piaţa internă?”

Drama reală şi uneori sfâşietoare a muncitorului român în anii `90, transformat peste noapte din semizeul erei socialiste în subomul unei tranziţii spre orice şi mai nimic, pulsează autentic în câteva secvenţe. A proveni dintr-o familie de muncitori înainte de ‘89 era un soi de titlu nobiliar, tranzactabil în viaţa socială. Câţiva ani după, acest titlu a fost apărat cu o înverşunare care şi-a atins culmile în „Imeghebe – face ordiné!” şi mineriade. Apoi, clasa muncitoare a devenit nu doar o clasă de jos, dar şi o rasă inferioară, incapabilă să concureze cu un student danez ca furnizor de spermă producătoare de copii de calitate superioară pentru adopţii. Nişte handicapaţi ca poziţie în lume, care nu beneficiază de înlesniri în parcări sau la WC-urile publice, dimpotrivă, sunt trataţi cu o nepăsare mergând până la dispreţ.

Dar Giurgiu nu a conceput „Despre oameni şi melci” pentru filmologi care râd greu, ca subsemnatul, şi bine a făcut. Abandonând orice manierism minimalist şi de auteur, încă tânărul regizor a făcut un film de gen, o comedie populară, destinată unui public românesc care să depăşească 10.000 de spec