Cronicarul (id est comentatorul) e un punct vital de referinţă. Cu alte cuvinte, oameni care să dea seamă, să facă vorbire, să-şi dea cu părerea, să bârfească (de ce nu?), cu binecunoscutul aer aferat, ori să insinueze sub aparenţe neutre (cum se întâmplă într-o bună parte din cazuri) vor exista întotdeauna: sunt contraponderea inalienabilă a evenimentului sau faptului.
O mică, dar foarte bine potrivită (în filigran, s-ar zice, având în vedere precizia ideilor) eboşă de Mircea V. Ciobanu despre (cum am formula mai dulce, mai prevenitor cu susceptibilităţile?) riscurile servituţii la cronicari. E în numărul din 15 martie al Jurnal-ului de Chişinău, sub o rubrică demnă de iconoclastia unui postmodern (deşi se citeşte evident şi ca un apel la ieşirea din gaşcă, din gregaritatea estetică, dacă vreţi – un semn prim, dar de incontestabilă autoritate morală – Mircea e criticul în sensul pur, adică inexorabil al cuvântului – că maturitatea dă, în fine, şi peste noi): Ruperea rândurilor.
Întâi, tangenţele dintre comentatorii literari, sportivi şi politici. O idee pe care Mircea n-o dezvoltă, dar care vine, pariez, din principiul comun germinativ, dacă pot spune aşa: tustrei au atitudinea judelui, edictează, cronica fiind, se ştie, un gen categoric, care nu negociază, nu ezită. Tranşanţa demersului, aşadar, îi aseamănă pe cei trei: tonul (care face, cum spune Nicolae Manolescu, critica) le e comun.
Se poate vorbi însă, cu acelaşi succes speculativ, şi despre „inutilitatea tuturor celor trei” (chit că aici îl bănuiesc pe autor de ceva ambuscadă peiorativă): „Poţi citi o carte fără intermedierea unui critic, poţi privi fotbalul fără a asculta comentariul...”. Ne uităm, totuşi, nu numai pe scorul luat de cutare politician în capătul scrutinului (ce-i în urnă nu-i minciună – ce bine am învăţat asta în ultimii douăzeci de ani!), dar şi pe comentariu. S-ar zice c