- argument -
La Ateneu, chiar se simţea că e un eveniment marcant. Sala a fost arhiplină, în public se aflau intelectuali din toate generaţiile, studenţi, manageri de la mari companii, ambasadori – în fine, „elite“. Cu siguranţă, curiozitatea era stîrnită de faptul că nu era vorba de un laureat Nobel „oarecare“, ci de o scriitoare plecată din România. Iar „formatul“ anunţa ceva interesant: un dialog între Herta Müller şi Gabriel Liiceanu. Protocolul a impus, desigur, ca manifestarea să înceapă cu un cuvînt de salut din partea ambasadorului Germaniei: într-un stil diplomatic, a făcut o legătură interesantă între substanţa cărţilor Hertei Müller, dictatura comunistă şi corupţia de astăzi. Directorul Filarmonicii a anuţat apoi că acest eveniment inaugurează noua serie de conferinţe ale Ateneului. Pianistul Dan Grigore a oferit un scurt recital în onoarea invitatei. Lectura publică a fost în germană, spectatorii avînd traducerea în română tipărită pe caietul de sală. După care a urmat dialogul. Îl reproducem în paginile acestui dosar, cu convingerea că merită citit, păstrat şi recitit.
Herta Müller nu e un partener de discuţie uşor. Cu un amestec de candoare autentică şi radicalism tăios, spune simplu şi direct ce are de spus. Are convingeri clare cînd vine vorba despre anii dictaturii, despre absenţa disidenţei din România, despre pasivitatea intelectualilor români; povesteşte, pe de altă parte, cu emoţie sinceră despre oamenii necăjiţi din fabrică ori despre copiii de grădiniţă deja îndoctrinaţi prin cîntarea „ritualică“ a imnului la prima oră. Pe tema pasivităţii şi tăcerii intelectualilor, nu dezbate şi nu nuanţează: au fost prea puţini cei care au protestat împotriva regimului. Lăsată să povestească despre lumea concretă de atunci, despre patrie ori despre propriul scris, vorbirea îi devine caldă, ideile capătă nuanţe, limbajul este esenţializat. În
