Răspunsul nostru la criză este doar căutarea Elodiei în spaţiul politic. Otevizarea politicii nu va putea izola România, dar o va arunca în ruşine.
Ce poate aduce ascensiunea politică a lui Dan Diaconescu? Acum zece ani, creşterea partidului condus de Corneliu Vadim Tudor provoca teamă printre românii cu aspiraţii europene. Teama că urma să rămânem izolaţi, în spatele zidului informatizat de filmări în infraroşu şi camere performante, ce se profila în locul fostei Cortine de Fier. Peste ani, am putut să văd imaginile scenariului rău.
Într-un început friguros de primăvară, cu ocazia unei dezbateri organizate de „Foreign Policy România" la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, am prezentat, în premieră în România, excelentul documentar al Alinei Mungiu Pippidi şi al lui Sinişa Dragin „Where Europe ends". Filmul surprinde ultimele rămăşiţe de Europă de dincolo de graniţele României, destine marcate de sentimentul abandonării. Acea cortină informatizată se află azi la frontiera noastră de răsărit.
O scenă din film mi-a rămas în minte. Undeva, pe marginea unei şosele din Transcarpatia, se află un monument din tablă lucitoare care marchează „centrul Europei". Aşa o fi, din moment ce Europa geografică ţine de la Atlantic până la Urali. Călători în autocare ponosite, în drum spre România (adică, spre Occident) profită de scurta pauză pentru a se fotografia în „inima Europei". Unul dintre ei se destăinuie în film: „Centrul Europei e pe teritoriul Ucrainei, dar noi nu putem merge în Europa decât cu vize. Iată, românii pot merge liber".
România, însă, nu reuşeşte să profite aşa cum ar putea de statutul ei de ţară membră a Uniunii Europene. Nu foloseşte instrumentele la care vecinii noştri de la Răsărit, cu nimic inferiori nouă, pot doar visa. Mai rău: pe fondul degradării vieţii democratice, proiectul otevismului politic prinde teren. Cică ar fi dej