Sint convins, dar absolut convins ca e loc, pe piata cartii, pentru toata lumea. Cu o singura conditie insa: sa demonstreze, cu fiecare noua carte, ca sint scriitori pursinge! Sint naiv, propunind un astfel de ecumenism cultural? Poate. In orice caz, istoria literaturii nu e interesata de relatiile dintre scriitori, ci doar de bruma de carti pe care ei reusesc sa le adune in rafturi. Abia la acest nivel are loc adevarata confruntare. Tema acestui articol, legata de climatul literar iesean, poate fi, intr-un anumit sens al ei, nitel insidioasa. De ani de zile se poarta in aparent blajinul tirg aprige dispute intre felurite grupuri, gasti, interese etc. A le mai demasca aici, cind toata lumea le cunoaste, mi se pare inutil. Mai ales ca nu cred ca asta este important; ba chiar sint semne ca nu animozitatile, aversiunile ori atacurile la persoana (au existat destule) ne pot reprezenta. Dimpotriva, veninurile afisate public creeaza o apasata impresie de provincialism. Cine chiar are ce face si e multumit cu prestatia pe care, de bine, de rau, o poate sustine, se pastreaza in afara conflictelor de breasla. Mai ales ca acestea nu au de a face cu opera pe care fiecare reuseste sa si-o scrie, dupa posibilitati. A concepe actul cultural ca pe o competitie este semn de neputincioasa vanitate. Ba chiar de frustrare. Pentru ca toate aceste incruntate stropseli nu vizeaza decit ambitii administrative, ocuparea unor scaune confortabile din conducerea breslei. Or, pe mine unul astfel de intentii nu ma macina; dimpotriva. Rar orgoliu mai sensibil decit cel al scriitorilor! Eu unul ma caznesc sa devin critic literar, prin urmare incerc sa ma tin deasupra acestor conflicte. Chiar daca, normal, am si eu simpatiile si antipatiile mele. Dar ma intereseaza in primul rind ceea ce fiecare reuseste sa scrie. Nu fac jocurile nimanui, nu ma intereseaza sforariile de culise, nu ciulesc urechea l