Formulele de politeţe ar trebui readuse periodic în discuţie, pentru că statutul lor social e foarte schimbător, supus modelor, tendinţelor, reevaluărilor mai mult sau mai puţin subiective. Pentru cine ar vrea să afle care e situaţia actuală a expresiei sărut mîna, dincolo de definiţia, în esenţă corectă, din DEX ("formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vîrstă"), ar fi foarte utile anchetele sociolingvistice. Pentru că altminteri informaţiile directe şi comentariile suferă de o anume ambiguitate: ca şi gestul pe care îl evocă, formula - adesea evitată în manualele şi în ghidurile de conversaţie din a doua jumătate a secolului al XX-lea, poate pentru caracterul ei inconvenabil din punct de vedere politic (putea să apară ca prea umilitoare social, ori ca prea ceremonioasă pentru ipoteticele relaţii egalitare - tovărăşeşti) - nu e neapărat simpatizată nici după schimbarea de regim, cînd pare a fi suspectată de balcanism şi non-modernitate. Mai puternice decît interpretările ideologice sînt însă obişnuinţele lingvistice. Textele actuale din Internet (articole de ziare, liste de discuţii) demonstrează folosirea curentă a formulei, mai ales în situaţia tipică de adresare a unui bărbat către o femeie ("Sărut mîna, doamnă"), dar şi a credinciosului către preot ("Sărut mîna, părinte"), ca şi în raporturi guvernate de vîrstă şi de o anume afectivitate: a copiilor către adulţi (în primul rînd din familie), a tinerilor către bătrîni ("Sărut mâna, tataie"). Multe exemple atestă evaluarea pozitivă a formulei, considerate semn de bună educaţie: "poliţist era şi cel din patrula de circulaţie care a oprit-o pe prietena mea într-o seară şi i-a cerut actele EXTREM de politicos, le-a verificat atent şi apoi i-a spus "Vă mulţumesc şi vă rog să ne scuzati că v-am oprit. Drum bun, sărut mîna!", fază la care am crezut ori că nu aud bine ori am a