Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, ca Romania va fi o "surpriza buna" pentru Uniunea Europeana s-au inselat. Romania nu a fost o surpriza buna, n-a fost insa nici una rea. Pentru Romania, aderarea la Uniunea Europeana a insemnat drumul cel mai scurt catre o interminabila criza politica interna. Nu sintem originali, inaintea noastra, Polonia, Cehia sau Ungaria au cunoscut framintari interne odata ce au intrat in UE. Explicatia e simpla: energiile politice, tinute in friu in scopul "nobil" al aderarii, se descatuseaza odata ce obiectivul a fost indeplinit. Parca nicaieri, insa, criza politica nu a fost atit de dura, cu simptome atit de severe: aminarea alegerilor europene din mai in noiembrie sau suspendarea presedintelui tarii timp de o luna. Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, ca Romania va fi o "surpriza buna" pentru Uniunea Europeana s-au inselat. Romania nu a fost o surpriza buna, n-a fost insa nici una rea. Si asta pentru ca, din fericire, criza politica interna nu a avut impact asupra actiunii europene a Romaniei. Ca stat membru, Bucurestiul ar fi putut sa strice citeva dintre jocurile europene, daca ar fi dorit, ar fi putut fi o a doua Polonie, care sa reclame sus si tare ca interesul national prevaleaza interesului european. Nu s-a intimplat asa: in 2007, marele santier european a fost Tratatul de la Lisabona; Romania s-a situat printre tarile care nu au pus probleme incheierii tratatului, neemitind pretentii greu de satisfacut, cum s-a intimplat cu state ca Marea Britanie, Italia sau, inca o data, Polonia. Daca nu a stricat jocurile, Romania nici nu le-a facut. La inceputul anului, Bucurestiul isi exprima dorinta de a juca un rol important in politica de vecinatate a Uniunii Europene. Rolul a fost unul minor. Dosarul Marii Negre, o prioritate a politicii externe romanesti, pare uitat in sertare, iar relatiile cu vecinii de la Est sint reci sau foarte reci.