Vechile, ancestralele instincte de conservare funcţionează implacabil şi într-o vreme în care libertatea cuvântului şi a presei propulsează spre conştiinţa publică o mulţime de bazaconii lipsite de semnificaţie şi prea puţine adevăruri. O ştire din ultimele săptămâni din actualitatea internaţională la care ne racordăm strâns prin istorie şi geografie, a trecut aproape neobservată în presa românească cu tiraje, audienţe şi pretenţii. A părut să o sesizeze şi a avut îndrăzneală să o pună în valoare o publicaţie cu mai puţini cititori decât altele, dar cu incomparabil mai mult bun simţ şi profesionalism. Ea a apărut sub forma unei coperte care îl înfăţişează pe premierul iugoslav Vojislav Kostunica, iar declaraţia care însoţeşte fotografia este următoarea: „Ţara noastră nu poate fi membră a unei Alianţe care, mai întâi a bombardat-o, apoi a trimis trupe în Kosovo (…) apoi a recunoscut independenţa proclamamtă unilateral a unui teritoriu care face parte din Serbia”. O spune un om care nu poate fi acuzat nici de naţionalism extremist şi nici de nostalgii faţă de regimul lui Miloşevici, al cărui adversar hotărât a şi fost. O spune însă un om pentru care demnitatea naţională este mai presus de orice calcul politicianist şi pentru care niciun alt interes nu este mai mare decât de a putea să-ţi priveşti în faţă concetăţenii fără să te ruşinezi de gesturile şi afirmaţiile tale. Episodul iugoslav de la finele secolului trecut rămâne o pată ruşinoasă pe obrazul unei organizaţii care n-a înce-tat să proclame respectul pentru demnitate şi libertate. Ceea ce au comis însă marile puteri atunci - şi mâna liberă pe care au dat-o organizaţiilor militare - este cea mai flagrantă abatere de la normele dreptului internaţional. A fost o abdicare care, forţând puţin lucrurile, poate fi comparată, în oglindă, cu modul în care aceleaşi mari puteri au acceptat şi asistat la ocuparea Cehoslovac