Cineva i-a adus la Camera. Au venit, s-au asezat pe locurile de la balcon, au ascultat, au vociferat. Optzeci – o suta de oameni in varsta, pensionari, scarbiti de conditiile de viata, de nesimtirea generala, de nepasarea factorilor de decizie. Scarbiti de locul in care – pentru scurta vreme si neintamplator – au ajuns, chemati de cineva interesat care nu s-a obosit nici macar sa le spuna de ce e nevoie de aportul lor...

In Romania, fluturasii de salariu sunt mai putini decat taloanele de pensie. In Romania, peste 80 la suta dintre pensionari nu au un venit care sa acopere minimul necesar pentru supravietuire. In Romania, armata aceasta de parinti, bunici si strabunici traieste intr-un stres permanent cauzat de lipsuri de tot felul.

Pe acesti oameni, o data la 4 ani, cade responsabilitatea de a influenta decisiv alegerile. Asa ca, la 4 ani o data, li se da – sau, mai comod, li se promite – cate ceva. Iar dansii reactioneaza, judeca, spera. Si voteaza pentru mai bine, cand cu unii, cand cu altii.

Motiunea initiata joi de catre PSD si sprijinita disciplinat de partidul lui Vadim a cazut la vot. A cazut normal, fiind vorba de un atac la majoritate. Intr-un fel, a cazut si de drept, pentru ca initiatorii motiunii, cei din fostul partid de guvernamant, aveau angajata propria lor responsabilitate in starea de lucruri din Romania anului 2005. O responsabilitate cert superioara celei a unei guvernari de noua luni.

Paradoxul este ca motiunea in sine ar fi avut dreptul sa treaca in conditiile in care ar fi fost adresata intregii clase politice romanesti. In conditiile in care ar fi trimis la plimbare si de guvern, si de opozitie.

O indreptatire morala i-ar fi putut face doar pe acesti pensionari sa ceara alegeri anticipate. Si nu numai. Niste anticipate cu vot uninominal, eventual cu Parlament uninominal si, in tot cazul, cu mai