Prima poveste este, în linii mari, cunoscută: pe vremea în care mai era încă ministru de Externe, dl Andrei Pleşu mărturisea într-un interviu că, dacă se întîmpla să comande bufetului din minister o omletă, adesea nu era sigur nici ce şi nici cînd urma să primească. Desigur, nu furnizarea acestor surprize era sarcina principală a personalului auxiliar din Ministerul de Externe; dar povestea - spusă cu farmecul de rigoare - avea tîlcul ei. Mi-a fost dat, în chiar primele ore ale noului mileniu, să aud povestea-pereche a celei de mai sus - nu chiar geamănă, dar tot una ministerială şi, cum se va vedea, tot cu o lesne deductibilă morală. Se face că, într-una din verile ultimilor ani, o tînără familie de prin sudul provincial urma să primească vizita unor familii de francezi; alături de alţi cîţiva prieteni neaoşi se vor îmbarca în maşini şi vor pleca printr-un periplu prin nordul ţării, la vînătoare de frumuseţi, de curiozităţi şi de amintiri plăcute. Planul era făcut: mergem spre Moldova, au spus gazdele oaspeţilor şi, fără să mai adaste pe gînduri, au pornit la drum, spre colinele şi spre mănăstirile zonei, animaţi de frenezia copilărească ce agită, după cum ştiţi, pe orice călător care se respectă. Nu stric nimic din atmosfera închipuită a acestei adevărate poveşti dacă voi spune că această frenezie a plecării avea şi o oarecare acoperire, în sens practic. Printr-una din acele potriveli care ne îngăduie să spunem că lumea, chiar şi la capătul a două milenii creştine, rămîne (uneori suspect de) mică, bărbatul familiei gazdă rămăsese prieten, peste ani, cu ministrul Turismului din acea vreme, dl Crin Antonescu. Şi, ca semn al prieteniei, ministrul l-a ajutat în contractarea, pentru un prim popas, a unui scurt sejur într-un hotel al sportivilor de prin Suceava. Acuzabile pile, vor spune moraliştii de serviciu; ignobile intervenţii , vor adăuga puritanii de profe