Aş putea să scriu acum despre bileţele (da, pe vremea mea scriam şi schimbam bileţele, fie ele de amor ori de împărtăşit/alungat plictiseala în timpul orelor de tehnologia materialelor, fie ele despre frămîntări sufleteşti sau doar altele în care jucam x şi 0). Aş putea să scriu despre SMS-uri sau schimburile pe mess, într-un limbaj pentru care, probabil, aş avea nevoie de un curs de iniţiere. Tot aşa cum aş putea să scriu despre faptul că sînt invidioasă pe viteza cu care tinerii tastează mesaje pe telefonul mobil sau despre melancolia ce se trezeşte cînd mă gîndesc la maşina de scris, cu zgomotul ei înfundat şi monoton pe masa din bucătărie. Şi despre scrisori de despărţire – în care spui tot ce n-ai apucat sau nu ai avut curaj – aş putea scrie. Dar am să aleg altceva...
Acum mai bine de un an, prietena mea Maria (care trăieşte la Londra) mi-a propus să ne scriem altfel decît pînă atunci. Şi anume, să renunţăm noi la comoditatea mail-ului în favoarea scrisorilor trimise cu poşta. Ideea mi-a surîs, mi s-a părut seducătoare chiar, mai ales k (!) pentru mine a scrie cu stiloul este o mare plăcere. În plus, faptul de a aştepta o scrisoare, de a mă uita în cutia de scrisori după un mesaj mai personal decît facturile lunare m-a făcut să fiu imediat de acord. Zis şi făcut. Doar că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, şi nu am reuşit să mă ţin de cuvînt. Şi aşa am continuat să ne scriem electronic, ceea ce, recunosc, are avantaje. Erau zile în care deschideam mail-ul cu sufletul la gură să văd dacă am primit ceva de la Maria. Uneori îi scriam şi, după ce apăsam tasta send, primeam o scrisoare nouă de la ea. Le scriam aproximativ în acelaşi timp,
Cu Irina (vinul din paharul meu şi din titlu are legătură cu ea) chiar am reuşit să ne scriem o vară întreagă. Ea, în Bucureşti pe caniculă, sosea de la spital şi se punea pe scris. Eu, la ţară, tot p
