S-au schimbat multe din 1990 incoace, dar teama de a ajunge profesor la tara a ramas. Si asta fiindca sint destule sate, mai ales in zona noastra, unde timpul s-a oprit in loc. Am avut, inainte de 1989, promotii de studenti cu care era o placere sa lucrezi. Tinerii veneau la filologie din pasiune, dovedeau bune cunostinte de cultura generala precum si apetit pentru lectura. Sectiile de limbi straine erau bine cotate, mai ales in anii '70; abia dupa aceea, in perioada de lunga si sinistra agonie a regimului ceausist, au inceput sa fie marginalizate, se acordau locuri doar o data la doi ani iar numarul de studenti era drastic limitat. Interesul ramasese insa viu, in conditiile in care aveai foarte greu acces la cartile aparute in Occident iar supraveghetorii ideologiei ii pindeau din nou pe "cosmopoliti". Nu ma las cuprins de nici un fel de nostalgii si nici nu vreau sa idealizez. Fireste, erau si atunci studenti foarte buni (multi), mediocri si slabi. Selectia la admitere asigura, totusi, un nivel mediu destul de ridicat. Schimbarile din ultima vreme au dus, poate, la democratizarea invatamintului superior, dar au favorizat expansiunea mediocritatii. Sistemul Bologna a dat lovitura de gratie transformind licenta intr-o diploma fara valoare. Dar asta e o alta discutie. Exista, in urma cu trei decenii, inca un element care risca sa taie elanul studentilor: perspectivele de dupa absolvire. Regimul a impus la un moment dat o masura ce era, practic, imposibil de evitat: absolventii trebuiau, in mod obligatoriu, sa mearga in locurile unde obtinusera repartitie, in caz contrar fiind obligati sa-si plateasca studiile, nemaibeneficiind de drepturile celor care se integrau, disciplinati, in "cimpul muncii". Li se asigura, conform politicii oficiale, un post de profesor, dar erau la dispozitia regimului, precum odinioara taranii erau legati de glie. Si cum posturi disponibile nu