Părea că aruncase cineva o piatră dogoritoare în miezul lumii. Încă nu erau orele prânzului, dar soarele ardea, pământul ardea şi tot ce ne doream era să găsim undeva un loc răcoros de popas. Dima, ghidul nostru basarabean prin Turcia infinitelor, copleşitoarelor descoperiri, ne întreţinea speranţa: curând vom bea un ceai fierbinte - ah! iarăşi fierbinte! - la cafeneaua "cu picioarele-n apă"... Următoarea oprire: cascada Manavgat.
DE GHEAŢĂ. Trecem printr-un filtru asemănător celui din aeroporturi, sub supraveghere atentă, să nu introducem cumva în teritoriul protejat al monumentului natural cine ştie ce obiecte interzise. După care, preţ de două minute, ţinem piept chemărilor de sirenă ale vânzătorilor de suveniruri. Vocile lor sunt acoperite curând de sunetul impetuoasei cascade. De un alb lăptos, spumoasă, vijelioasă ca o herghelie de armăsari sălbatici, apa loveşte în stâncile ascuţite, care o sfâşâie precum jungherul un val de dantelă. Aerul uscat şi fierbinte devine brusc proaspăt, răcoritor.
Cu privirea atrasă de uimitoarea cascadă a Manavgatului, nu observăm că apa ne-a venit în întâmpinare. Rece, ne-a udat sandalele, pe care le lepădăm repede, înainte de a se muia de tot.
FIERBINTE. Păşim cu picioarele goale printr-un râu îngheţat, până la marginea platformei, ca să vedem căderea de apă în toată splendoarea. Chiar lângă balustradă, un rând de mese îşi aşteaptă oaspeţii. Ne aşezăm. Cerem un pahar cu ceai turcesc, o varietate de ceai negru, cultivată în plantaţiile de pe ţărmul pontic. Bem licoarea fierbinte şi lumile se armonizează.
Oymapînar Dam
Dacă tumultuoasa cascadă de pe râul Manavgat este prea înaltă, la 12 km în amonte poţi vedea o altă cădere de apă, de la 185 m. Este însă una creată de om, în 1984, prin construcţia barajului de la Oymapînar. Lacul de acumulare are nu mai puţin de 3