Într-o zi, stăteam la umbra unor copaci, pe lângă Academia de Studii Economice, pe Calea Dorobanţilor. Pe unul dintre pereţii exteriori ai clădirii am descoperit o plăcuţă pe care scria: "Aici s-a aflat casa unde a trăit şi a creat în ultimii ani de viaţă poetul Alexandru Macedonski 1854-1920".
Se prea poate să fi fost influenţată de mirosul nebunesc de tei, care luase în braţe oraşul, parcă pentru a-l ţine departe de propria mizerie şi urâţenie. Dar citind textul de pe plăcuţă am avut un sentiment de deznădejde, un sentiment că am pierdut pentru totdeauna ceva ce nici măcar nu am avut ocazia să văd vreodată.
Sincer, nu ştiu nici când a fost dărâmată căsuţa lui Macedonski, nici când a fost ridicată clădirea ASE, nici nu mi se pare relevant. Dar am rămas cu acea părere de rău pe care nu o pot şterge din amintirea mea, aşa cum nu pot să alung părerea de rău şi gustul amar atunci când descopăr, prin Bucureşti, clădiri, case, palate lăsate să moară, cu bună ştiinţă. Pe unele dintre ele le-am admirat când eram copil. Încă se mai uită în ferestrele lor soarele; acum, multe dintre ele nu mai au nici ferestre. Au rămas nişte schelete ciugulite de timp şi de ploi, ucise cărămidă cu cărămidă de ignoranţa oamenilor sau de goana lor după bani.
Poveşti din acestea, cu case de patrimoniu jefuite de sufletul lor, se găsesc în foarte multe locuri din ţară. Poate că statul nu are bani să le salveze, poate nici proprietarii, dar trebuie să găsim ceva, ca să nu ne lăsăm trecutul să se prăbuşească. Să nu-l părăsim.
Poate chiar există soluţii, doar trebuie să le căutăm!
Într-o zi, stăteam la umbra unor copaci, pe lângă Academia de Studii Economice, pe Calea Dorobanţilor. Pe unul dintre pereţii exteriori ai clădirii am descoperit o plăcuţă pe care scria: "Aici s-a aflat casa unde a trăit şi a creat în ultimii ani de viaţă poetul Alexand
