Printre cele mai populare bancuri româneşti rămân cele din perioada comunistă, cu tovarăşu şi tovarăşa, cu miliţieni, Secu şi în care erau ridiculizate aspectele absurde şi aberaţiile epocii. Să spui anumite bancuri, în anumite cercuri putea însemna o condamnare sigură. De obicei, cele despre familia Ceauşescu se spuneau doar între prieteni în care puteai avea încredere.
„Bancurile au fost o formă de folclor urban, iar folclorul adevărat este viu, exprimă viaţa cotidiană a comunităţii şi, nu în ultimul rând, este anonim”, explică antropologul Vintilă Mihăilescu. Bancurile au proliferat puternic atunci pentru că frustrările nu se puteau exprima deschis.
„A spune şi a asculta bancuri putea să ofere astfel şi sentimentul că spui Puterii verde-n faţă ceea ce gândeşti, dar o dai anonimă”.
De asemenea, o altă explicaţie a numărului mare de bancuri în comunism poate fi şi „harul” pentru aşa ceva, spune antropologul. Am avut mari umorişti, chiar şi în acea perioadă, care spuneau la televizor glume cu dublu sens. Toma Caragiu şi Amza Pellea făcea aluzii, rosteau glume subtile şi dacă nu te prindeai la timp, ratai sensul.
Bancuri despre frigul din casă
Umorul era de multe ori contextual şi erau exploatate lipsurile regimului. Existau nişte sacoşe cu ochiuri mari, cărora li se spunea PPC (poate pică ceva). Glumele despre frigul din apartamente şi dieta instituită de regim şi evidentă prin rafturile mai mult goale din magazine erau la ordinea zilei.
„Afară-i frig/În casă-i frig/Deschid fereastra eu şi strig/Îţi mulţumesc Partid Iubit/ Că m-ai călit” sau „Închide, tovarăşe, fereastra! Vrei să răcească trecătorii”? O glumă antologică, cunoscută peste hotare : „Ce este mai rece în România decât apa rece? Apa caldă”. Această glumă a fost inclusă într-o carte despre umorul din acea perioada.
