Te-ai putea ruga Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, canonizat de B.O.R. relativ recent (relativ, deoarece timpul religios e unul mai ales subiectiv; recent, deoarece Biserica e totusi o institutie ce exista in istorie dar, la scara larga, data sanctificarii e aproape prezentul)?
Pentru da, o adanca tacere.
Pentru un raspuns mai putin clar, doua semne de intrebare – ce ne separa de posibilitatea rugaciunii adresate sfintilor pe care-i stim din manualele de istorie, din legendele populare, din urmele lasate in arta monumentala?
Ce anume a determinat trecerea voievodului sarbatorit in mijlocul lui august in randul sfintilor? Acceptarea sacrificiului ultim, atat pentru sine cat si pentru urmasii sai, in numele unor valori dintre cele mai inalte: valorile credintei si ale patriotismului (termeni demodati azi, poate). E unul din raspunsurile posibile. Capitalul de putere pe care un astfel de demers il aduce, prin transfer de incredere, Bisericii care-si asuma dintotdeauna rolul de pastratoare a fiintei nationale. E alt raspuns posibil, fara vreo trimitere la inadecvata teorie a vreunei teocratii posibile sau, hilar, reale.
Portretul domnitorului de la trecerea intre secolele 17 si 18 apare, asa cum sade bine, idealizat in sinaxar – fie el si online - si poate fi intregit rasfoind cronici partizane intocmite in vremea si la porunca sa de cronicarii munteni, precum si catadicsind sa vizitam, fie si numai la mana a doua – prin intermediul reproducerilor de arta, eventual ghidati de texte avizate – alte semne ale trecerii sale prin ceea ce numim indeobste cultura. O trecere marcata de doua atitudini, spun specialistii – receptivitate si creatie, in spiritul imbinarii intre traditie si inovatie, intre occidental si oriental, totul intru un spirit marcat de constiinta apartenentei la o traditie cu greutate – bizantina si
