În trecut, poreclele se făureau în gura satului. Pe stadioane şi arene, ele se nasc în gura suporterilor. Stă omul ce stă şi priveşte, dar să te păzească Sfântul când le potriveşte! Iar dacă nu le potriveşte, le nimereşte! Nimic nu-i scapă cetăţeanului (tele)spectator. Înfăţişare, port, năravuri, limbaj, stil de joc, toate sunt închegate într-un singur cuvânt care-l poate bântui pe sportiv chiar şi după ieşirea din viaţa publică.

Mulţi dintre tovarăşii de joacă din copilărie erau ştiuţi mai puţin după nume şi mai mult după porecle. În lumea dintre blocuri nu prea conta cum te numeai, ci cum ţi se spunea după botezul primit în urma săvârşirii unor fapte de arme (geamuri sparte, garduri sărite, clădiri escaladate şi altele). Şi acum, orice conversaţie despre eroii vechilor jocuri soldate invariabil cu osândă parentală include, în ritualul rememorării isprăvilor demult trecute, momentul de uitare regizată în care ne prefacem că nu mai ştim prenumele foştilor camarazi, ci poreclele lor. Şi lista e, cu voia dumneavoastră, deschisă: Ghiocel, Tambezu,Jumbatu, Pisicu, Buzatu,Cioară, Maidanu ş.a.m.d.

Eroicul acesta mărunt al poreclelor nu e complet lipsit de noimă. Din pepiniera de plozi făcuţi la normă pe vremea Împuşcatului au ieşit mulţi cetăţeni de nădejde ai patriei. Unii au căzut, din greşeală, sub gloanţele poliţiştilor germani, pe vremea când băieţii de cartier dispăreau câteva luni şi se întorceau acasă cu maşini tari şi mărci germane, povestind cum au spart seifuri, cu perete cu tot. Alţii, mai prudenţi, au făcut bişniţă şi avere, fiind astăzi patrioţi de onoare ai micilor şi marilor oraşe. Copiii „cu cartea-n cap” s-au risipit, şi ei, în toată lumea, morala fiind că unii din copiii răi au sfârşit-o bine, iar unii din copiii buni au ajuns rău.

Are Dan Lungu o nuvelă faină, Băieţi de gaşcă, în care mecatronica copilăriei ceauşiste, cu poreclele