Pana in decembrie 2005, Calin Popescu Tariceanu n-a parut macinat sufleteste de gandul ca in Romania n-a fost condamnat oficial comunismul. Domnia sa a avut numeroase prilejuri de a se infatisa ca un Arhanghel al anticomunismului, un fel de Maresalul Antonescu pe motocicleta: in campania electorala, in discursul de la instalarea ca premier, pe parcursul unui an de zile de mandat guvernamental. Spectaculoasa orientare a personalitatii sale catre denuntarea comunismului avea nevoie de o explicatie publica. Prin discursul tinut la finele Delegatiei permanente a PNL de vineri, 31 martie 2006, Calin Popescu Tariceanu a tinut sa ne confirme un adevar: in ultimul timp, domnia sa si-a facut din condamnarea comunismului o preocupare de prim ordin, una dintre acele preocupari care acapareaza si face sa arda sufleteste o personalitate.
Astfel, urmare a sarguintei sale, in 21 decembrie 2005, s-a decis infiintarea unui Institut de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, iar in 22 februarie 2006, Ordonanta de Urgenta de modificare a Legii de deconspirare a securitatii. Dovedind reale calitati de manipulator, premierul si l-a asumat ca portavoce pe binecunoscutul simbol al luptei anticomuniste, Constantin Ticu Dumitrescu. De asemenea, cum sta bine unui politician ars de vapaia unui ideal, Calin Popescu Tariceanu si-a calcat pe inima si s-a declarat sustinator al Legii lustratiei, chiar daca aceasta lege se leaga indisolubil de numele unei adversare a domniei sale in PNL: Mona Musca.
Atat la infiintarea Institutului, cat si in polemica nascuta de ocuparea scaunului de presedinte al CNSAS, domnul premier a gasit de cuviinta sa-si explice aproape exclusiva sa concentrare pe denuntarea comunismului. Politician inzestrat, mult mai inzestrat decat l-au crezut mult timp adversarii sai din presa si din politica (ar fi momentul sa reamintesc ca am atras atentia asup
