Cei şaisprezece muzicieni din orchestra lui Antonio Morelli începură să cânte. Aplauzele şi ovaţiile publicului se amestecau cu zgomotul făcut de paharele şi tacâmurile de pe masă. Nimeni nu avea să mănânce, nimeni nu avea să bea. Toţi cei prezenţi în salonul Copa parcurseseră mulţi kilometri pentru a asista la renaşterea sau la moartea unui artist foarte iubit. Iar ceea ce au văzut, cel puţin la început, i-a surprins.
Dean Martin apăru pe scenă cu o ţigară într-o mână şi un pahar cu gheaţă şi whisky în cealaltă (în realitate, era suc de mere, şi aşa va fi ani de-a rândul). Pasul lui era greoi, expresia surâzătoare. Muzica răsuna, aşteptând ca el să înceapă să cânte. Avansând în zigzag, cu chiu, cu vai, îşi continuă drumul până la marginea scenei, în faţa microfonului, de unde îi privi când pe unii, când pe alţii, spectatorii neputându-şi reprima hohotele de râs în faţa neaşteptatei înfăţişări a cântăreţului. Muzica răsuna mai departe. Atunci, începu să salute. Le făcu cu ochiul, le făcu cu mâna şi chiar trimise câteva bezele. Iar muzica răsuna. Deodată, se prefăcu uimit când văzu microfonul şi se dădu un pas în lateral pentru a se îndepărta de acesta. „Voi sta aici în loc să stau acolo, spuse şi luă o înghiţitură. Privi spre public. Cu cât beau mai mult, cu atât cânt mai bine“, şi bău din nou… De aproape un minut pe scenă, cu doar două replici pentru a întreţine atmosfera, reuşise deja să smulgă o ovaţie din partea publicului. şi nu a fost decât începutul. Atacă atunci cu un potpuriu din marile succese, schimbând textele, ceea ce începând din acel moment va fi ceva caracteristic spectacolelor sale. „Drăguţă, dacă te-am iubit, iartă-mă“, spunea cântecul original, dar Dean cânta: „Drăguţă, dacă m-am căsătorit cu tine, iartă-mă“.
Pe parcursul fiecărui cântec, Dean trântea mici monologuri care făceau publicul să se prăpădească de râs, monologuri car