Teorema lui Gibbard-Satterthwaite spune că orice regulă nedictatorială este manipulabilă. Excesul de manipulare, însă, transformă orice teorie politică în haos şi eşec. La un astfel de pericol asistăm, la ora actuală, în viaţa politică şi publică a României, şi putem enumera câteva argumente: politicul a eşuat din cauza nesancţionării hipermanipulării doctrinare şi a traseismului de partid; statul de drept a fost transformat într-o reţea de crimă organizată gestionată de justiţia coruptă şi mafia gulerelor albe cu comandă politică; societatea civilă a murit şi parcurge coşmarul neostalinizării statale; individul este ţinta celor mai brutale încălcări ale drepturilor omului, însă este îngenuncheat de ameninţarea sistemică şi repede suprimat din drepturile sale; presa liberă e plătită direct de reţelele politic-oligarhice; consemnarea colapsului democraţiei nu mai e decât o chestiune de bun simţ comun şi reprezintă percepţia generală a individului; toată lumea percepe în timp real dihotomia dintre declaraţiile publice ale liderilor politici şi realitate, iar acest discurs dublu e adresat mai degrabă observatorilor externi, cu scopul de a masca eşecul antidemocratic din interior. Pentru a treia oară în istoria sa, României profunde îi moare visul de democratizare şi de reală modernizare (contează enorm, în acest sens, vecinătatea şi logistica subversivă a vecinului de la răsărit), iar acest deplorabil deces a fost produs prin conjugarea acţiunilor antidemocratice ale extremei drepte şi celei stângi – clasicele regimuri totalitariste româneşti – abil reactivate şi ambalate de manipulatori.

În această sinistră lume a decadenţei, ici colo, apar câteva insule de onestitate, prin efortul unor intelectuali de a nu părăsi tentativa de a crea pentru ţara lor, în aceste vremuri tulburi, un think tank de ştiinţă şi speranţă. Apariţia oricărei culegeri de studii politice