Un cerşetor, căruia i-am dat câţiva lei, mai mult ca să n-am nici o părere despre îndeletnicirea lui, decât ca să mă arăt plin de compasiune, a simţit, la rându-i, nevoia să se explice. Nedemn nu e să cerşeşti, ci să-ţi vinzi viaţa ta unui patron pentru şapte sute de lei pe lună, a zis el. Eu cerşesc că aşa vreau să trăiesc.
Omul se aşează în fiecare dimineaţă, la ora nouă fix, lângă uşa unui magazin alimentar de cartier, la ora unu se duce şi bea o cafea la automatul de la plăcintărie, după care revine în poziţia umilă cu care şi-a început „ziua de muncă” şi se bălăngăne până la cinci, când se ridică şi o şterge la ale lui, schimbându-şi hainele jigărite „de lucru” cu costumul din traistă. E încă tânăr, iar eu nu-s singurul care a observat că procedează ca un meseriaş. De aceea se şi explică unora care-i ştiu programul şi trucurile. Dacă m-aş încumeta la psihanalize, ar trebui să conchid că e un apostol al sărăciei care sfidează o societate nedreaptă. Nu-i însă cazul unui demers psihologic rafinat. Băiatul e un şmecher, dar judecata lui e corectă.
Cei mai mulţi oameni, care îşi vând anii de viaţă pentru o leafă de maximă umilinţă, nu-s de culpabilizat pentru situaţia de moment, dar dacă nu caută şi altceva, dacă îndură la nesfârşit, fără să se gândească la o schimbare, acest contract inuman, atunci nu-s nici de compătimit. Nu există situaţii fără ieşire. Şansa apare întotdeauna, totul e să fii pregătit mental s-o observi. Şansa nu are şi înfăţişarea unui noroc. Dacă mi s-ar imputa că dau lecţii lumii, deşi nu cunosc ce îl obligă pe fiecare să accepte o slujbă lipsită de orice satisfacţie, lipsită chiar şi de compensaţia în bani, care te fixează un timp într-un loc, într-un rost care-ţi mănâncă zilele, aş spune că am citit toate astea în nenumărate cărţi „motivaţionale” tipărite de aproape toate editurile noastre.
Am avut şi eu în adolescenţă, vr
