Cu mai mult timp în urmă, un coleg filolog m-a oprit – destul de abrupt – prin Universitate. Era plin de indignare şi, în mod vizibil, avea nevoie de un interlocutor, pentru a-şi povesti, terapeutic, necazul. „Bătrîne“ – îşi începu el litania, fără alte politeţuri introductive – „nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta. Nu mă refer la anumiţi oameni din serviciile administrative, ci la administraţie ca fenomen mondial. A devenit un monstru autist – şi, iată, tu care le ai cu astea, vei observa că vorbesc aici de-a dreptul nietzschean (făcu un gest de alintătură, cum s-o clasific, academică) –, ce ne mănîncă sufletele tuturor. Trăieşte doar pentru sine, înfruptîndu-se, vampiric, din sîngele multitudinii. Nu serveşte omului simplu, aşa cum ar trebui să se întîmple (administratorul este, pînă la urmă, ştii tot atît de bine ca şi mine, şi etimologic vorbind, dacă ne gîndim la cuvîntul suprem al administrării unui sistem, cel de ministru, un servitor al mulţimii), ci trăieşte din biata lui fragilitate. De la ministeriabili, pînă la ultimii directoraşi, numai vampiri. Adevăraţi paraziţi ontologici, hrăniţi adică direct din fiinţă. Din sărmana fiinţă umană.“
DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP Simţind, probabil, în uşoara mea agitaţie psihosomatică, nevoia mişcării ceva mai concludente dinspre teoreticul banal-abstractizant către situaţiunea concret-edificatoare (şi generatoare, în fond, a neostoitei iritări la care eram martor!), amicul meu trecu la exemplificări. „Dragul meu, administraţia şi-a creat pînă şi un limbaj al ei, pe care poţi să-l interpretezi cum vrei, acesta reuşind să acopere toate variantele posibile spre care realitatea ar putea evolua sau involua. Ei (administratorii, bănuiesc, n.m.) consideră că dis