Regi, regine... şi mai ales oameni
Cartea lui Conradi mi se pare exemplară când îşi propune relevarea unui adevăr vechi precum lumea: şi monarhii sunt oameni, asemenea nouă, tuturor. Banalitatea acestui adevăr face pereche cu actualitatea lui. Există ţări — precum Franţa sau Statele Unite ale Americii — pentru care republicanismul, în politică, este singurul way of life imaginabil. Există altele — vezi Germania — în care republica nu ştirbeşte deloc respectul faţă de familiile nobiliare ale ţării. Din acest punct de vedere, Bulgaria vecină are de asemenea ceva de spus: regele Simeon al II-lea, chiar fără a fi monarh, este în ultimele decenii — prin ceea ce a făcut pe plan politic — unul dintre cele mai respectate personaje ale ţării sale, care rămâne republică. Există, în fine, state — precum Marea Britanie, Spania etc. — pentru cetăţenii cărora ideea despărţirii de monarhie provoacă adevărate
coşmaruri; Belgia, de la care România secolului al XIX-lea a împrumutat foarte mult, este în aceeaşi familie de gândire: într-o ţară divizată politic după criterii de limbă şi de filiaţie etnică, regele Belgiei reprezintă principalul factor unificator.
Şi totuşi, dincolo de aceste roluri politice şi civice, toate aceste personaje şi toţi aceşti „supravieţuitori” ai cărţii lui Conradi nu fac rabat de la latura lor umană. Multe dintre deciziile lor, multe dintre actele lor glorioase sau inepte ţin de trăsăturile fundamentale ale fiinţei umane: putem greşi sau putem avea dreptate, indiferent dacă suntem regina/regele unei ţări cu ambiţii imperiale sau primarul ales odată la patru ani al unui sat obscur. Regii sau reginele, prinţii sau prinţesele au momentele lor de bucurie ori de tristeţe; au momentele lor de inspiraţie sau clipele lor de orbire. Căsătoriile lor nu au toate finaluri de poveste, ci uneori sunt autentice drame conjugale — ca şi în cazul oamen
