Adrian Păunescu este expresia unei vitalităţi ieşite din comun. Mistuit de acuitatea unor trăiri neobişnuite, a explorat adâncuri şi a escaladat piscuri ale freneziei senzoriale. A găsit sens plânsetului, delirului, coşmarului, topindu-le în poem. A devenit personajul narator care şi-a (tran)scris emoţiile, exaltările, insomniile într-un strigăt de început de lume. Pare că a adunat de-a valma nestăpânirile trăirii, pentru a le închide apoi, pe fiecare, în forme de sticlă, ceruite cu emoţie şi adevăr. A iubit până dincolo de dincolo. A iubit pe scenă, pe tunuri, în ring, în patul din creierul său, cu putere şi slăbiciune, cu aceeaşi voluptate, fie că trăia victoria sau înfrângerea. Scriitorul Fănuş Neagu l-a înţeles şi l-a descris astfel. "Durerea şi suferinţa, sau vocaţia acestora e câmpul unde-şi simte sufletul cald. Paradoxal, el e cântăreţul a ceea ce s-a pierdut sau se pierde (...) şi nu mai ştie atunci, învingător fiind, că cei ce pierd războaiele pot fi mai puternici decât învingătorii." ("Cartea cu prieteni", Editura Sport-Turism, 1979). Dacă a transpus "ceea ce se pierde" în vers memorabil, pentru o singură viaţă, este suficient. Adrian Păunescu a trăit iubirea ca tânjire continuă. "Dup-atâtea minciuni şi atâtea dezastre,/ Ne e dor să-ntâlnim, ritmul inimii noastre,/ De-o iubire ni-i dor, care viaţa să-ncheie,/ Ne e dor de un vis, c-un bărbat şi-o femeie." Poetul ştia sigur cum este posibil să trăiască fiecare iubire cu suflet proaspăt, cum să transforme sfâşierea în iluminare şi cum devine poezia fiinţa cântecului. Există o Românie care cântă: "Şi totuşi există iubire!". Nu este o Românie neapărat fericită, nici inconştientă, sunt doar acei oameni care au înţeles că salvarea înseamnă iubire.

Versurile lui A.P. se aşază în mintea cititorului, chiar şi a celui care vrea să îl respingă, aprioric. Emoţia are forţă magnetică, iar ştiinţa exprimării mem