Cum m-as putea obisnui sa vorbesc despre Irina Nicolau la timpul trecut? Cind sentimentul ca ea este inca aici, ca a plecat doar sa se odihneasca putin este atit de persistent… „Ne mor martorii si nu putem sa ne opunem“ – scria in Talmes balmes de etnologie si multe altele, pentru ca tot ea sa propuna un mod de a merge mai departe, povestind despre ei. „Tot ce putem face este sa repetam, cu fiecare ocazie, povestea lor.“ Povestea Irinei Nicolau ar putea incepe asa: a trait pentru ceilalti cu neobosita energie, cu generozitate inepuizabila si, mai ales, cu o infinita caldura daruita celor din jurul ei.
Era dintre acei oameni atit de rari astazi care mai stiu inca sa se mire si sa se bucure sincer, sa iscodeasca dincolo de aparente si sa descopere sensuri sau frumusete pretutindeni, chiar si acolo unde cei mai multi nu vedeau altceva decit suprafete lipsite de orice interes. Avind vocatia iubirii, cred ca Irina Nicolau nu putea sau nu stia sa dispretuiasca. Atunci cind am cunoscut-o, in toamna lui 1983, in plina dictatura comunista, lucra la Institutul de etnologie si folclor si prima mea impresie, cea mai puternica, a fost ca ea nu apartinea acelui timp osificat si plin de sabloane, fiind mai curind contemporana „cu fluturii, cu Dumnezeu“… Povestile ei despre lume, despre cuvinte sau despre relatiile dintre oameni si lucruri m-au fascinat inca de atunci. Si de la ea am invatat ca nu exista domenii sau teme neinteresante, cita vreme stii sa pui si sa-ti pui intrebari, cita vreme te apropii de toate cu iubire, suspendindu-ti neincrederea, plictisul, apatia. Nonconformismul si capacitatea ei de a fi fireasca in orice imprejurare, frenezia cu care se implica in mod egal in proiecte de scurta sau de lunga durata, ca si pasiunea pe care o punea in tot ce intreprindea faceau din ea un om atit de viu, incit ideea insasi ca tocmai ei i s-ar putea intimpla sa moara
