Nu ar trebui să vorbim la acest ceas al istoriei politice autohtone de vocile dreptei şi (sau) ale stângii pentru bunul motiv că nu avem aşa ceva. Am putea cel mult vorbi despre aparenţe, amăgiri, fantome, arătări, spectre, iluzii, prostii grave şi minciuni iscusite amestecate cu pioşenii, naivităţi ale unora dublate de calcule pragmatice şi cât se poate de personale care folosesc doctrina ca paravan şi alibi.
Este greu la ora actuală să crezi că dreapta europeană ar fi obligatoriu împotriva protecţiei sociale iar stânga definitiv şi fără milă împotriva societăţii competiţionale, în favoare filantropiei care moleşeşte şi stinge economia. Nu este greu în occident să aperi secularismul şi să te pretinzi de dreapta, nimeni nu te obligă, de stânga fiind, să crezi în binefacerile caviarului, după cum dreapta poate fi atee. Nu sunt aşadar praporii de-o parte şi secera şi ciocanul de cealaltă atât de vădit. Relativizarea doctrinară postmodernă ( ironică în felul lui Rorty şi tolerant-amuzată ca aceea a lui Vattimo) este urmarea unei înţelepciuni dobândite în urma exhibărilor propagandistice şi ideologice care au devastat secolul din urmă şi l-a umplut de crime, de informatori, anchete şi cenzuri în numele Domnului, a rasei, a clasei.
Îmi pare că în ultimele decenii se impune ideea, rezonabilă până la urmă, a decenţei doctrinare. De altfel, dacă răsfoim istoria, vedem că, mai ales, legionarii şi comuniştii au strigat tare în piaţă în numele credinţelor doctrinare. Astăzi, dacă crezi în ceva, te priveşte, convinge cu vorba şi cu fapta, nu cu biciul, cu interogatoriul, cu lagărul şi reeducarea.
Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, la noi,mulţi dintre cei care populează clasa politică sunt şmecheri, impostori, hoţi, demagogi şi guralivi; dumnealor se declară orice ca să iasă un ban şi să ajungă la ieslea publică. Între timp, în lumea largă, dreapta şi s