E inevitabil, în ajunul sărbătorilor pascale, să ne punem, iarăşi şi iarăşi, problema Învierii, respectiv a unei promise victorii împotriva morţii.
Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată.
Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăşi de ameninţarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic. Lectura unui text religios nu trebuie să fie, fireşte, o experienţă „estetică”, o vînătoare de „originalităţi” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezeşte şi nu ajută pe nimeni. Or, o spun cu tristeţe, gîndul viu şi cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producţia teologică de uz curent. Cu atît mai mult mă bucur cînd dau peste excepţii, cînd simt că, din parcurgerea unui text, mă aleg cu ceva consistent, sau, măcar, cu un prilej de reflecţie proprie. E ceea ce mi s-a întîmplat răsfoind, zilele trecute, o culegere de „uimiri” şi „rostiri” ale Monahiei Siluana Vlad. Trec cititorului cîteva mostre, î