Figura incoerenta a femeii ma uluieste asemenea unui tablou suprarealist, asemenea vestitului portret al "Femeii cu barba" sa zicem, in care un barbat hirsut alapteaza un copil. Vesmintele impecabile sint intr-o completa contradictie cu starea precara a parului. O data pe an (macar), merg la Eternitate, cu un scop precis. Cindva voi merge cu un scop si mai precis. Aprind o luminare Alinei Sorohan, ma reculeg la capatiiul lui Mihai Ursachi si Cezar Ivanescu. In fine, dau de pomana pentru sufletul tatalui meu. Ca de obicei, in cimitir, lume multa, aproape indurerata, aproape sobra, aproape convinsa de solemnitatea locului si momentului. Conversatii pioase. Intunecimi filosofice. Si, indeosebi, sapienta. O sapienta milenara, care e scrisa, in primul rind, pe lespezile de mormint, dar se ghiceste si din figurile reculese ale musteriilor... Zicerile lapidare sint fulgurante. Una, de-o pilda, ne avertizeaza cu un cinism prudent ca si noi, cei care migram printre statui si morminte, vom fi aidoma celor care isi dorm printre pietre somnul de veci. Ca atare, nu are rostul sa ne trufim. Inscriptia face adaos: finalitatea precisa a oricarei fapturi inca vii e scheletul, hirca, praful, pulberea. E o lectie monotona de vanitate si pesimism: totul este desertaciune, vinare de vint, nimicnicie! Prin urmare, avea dreptate Eclesiastul. Azi mai esti, miine, nu prea. Diferenta dintre noi si defuncti este aceea dintre putinta noastra de a gesticula zgomotos si libertatea mortilor de a nu spune nimic. Cu siguranta, ultima e preferabila harmalaiei zilnice. Dar sa vin (si) la subiect. Exista, se stie, o populatie a cimitirelor: saraci, batrini, napastuiti, bolnavi, schiopi, cocosati, gingavi, peltici, simulanti. Populatia cu pricina vineaza cu exactitatea infailibila a glontului slobozit din pusca mormintul in preajma caruia rubedeniile defunctului pun masa. Peste lespedea innegrita de plo