A mai trecut o zi de umor şi păcăleli obligatorii - 1 aprilie - şi-am revenit la seriozitatea vieţii în care trăim. Am revenit oare? Dacă e să-l credem pe Mark (Twain, de data asta, şi nu „eminenţa cenuşie" la care poate v-aţi gândit) şi să acceptăm că umorul îşi are izvoarele în tristeţe şi că în rai umorul este imposibil, în Republica Moldova ar trebui să aibă umor de calitate până şi Mioriţa.
Meseria - aşa cum m-a obligat s-o fac - m-a condamnat să observ atâta tristeţe, atâta realitate mâhnitoare în statalitatea în care trăiesc, încât am fost nevoit să învăţ a râde pentru a mă proteja.
M-a impresionat şi m-a...amuzat, de exemplu, la un moment dat, până la lacrimi, constatarea cuiva că statisticile (mai ales cele din Republica Moldova, mi-am zis atunci) sunt nişte oameni cărora le-au fost şterse lacrimile.
Am urmărit, cu uşor amuzament de telespectator, şicanele pe care şi le-au făcut politicienii la 1 aprilie, dar şi, în general, modul în care ei îşi mai iau câte o pauză regulamentară din seriozitatea pompoasă la care par să fie condamnaţi, fără înduplecare.
Cu dreptul personal şi suveran de a râde, am constatat că ce umor avem, cu-acela defilăm... Şi că electoratul a surclasat, cel puţin în această privinţă, pe auguştii diriguitori ai destinului lui...
Mi-am amintit cu acest prilej de Ronald Reagan care, supravieţuind unei tentative de asasinat, cu un glonţ la doi centimetri de inimă, le-a spus de pe masa de operaţie chirurgilor: „Domnilor, sper că sunteţi republicani!" (M-am tot opintit degeaba să-mi imaginez pe cineva aici într-o situaţie, Doamne fereşte, similară, spunându-le doctorilor înainte de rectificarea bugetului de stat: sper că sunteţi comunişti, democraţi, liberali, umanişti, mioritici...) Sau, şi mai mult, în afara politicului, m-am gândit dacă-ar fi vreunul, moldovean, ca cetăţenie civică, eventual, care să-şi ceară s
