În clipele în care vă scriu aceste rândui, îmi este teamă de România. Noaptea de duminică mi-am înecat-o în lacrimi. Ca mulţi dintre voi. Şi n-a mai ajutat că-s jurnalist. Nici că moartea mi-a rămas doar ca un cuvânt aruncat aiurea pe bucăţile de hârtie cu sumare, lângă bătăi cu alexandre stan sau bişniţăreli cu mariani oprişani.
Nici că tragedia nu era a mea. N-a mai ajutat nimic. Şi parcă toate tragediile lumii se instalaseră definitiv în inima mea, la ordinul unui demon inventat de naiba ştie cine. Şi parcă toate chingile care strâng blestemele omenirii se legaseră de mintea mea, la comanda aceluiaşi demon neştiut de nimeni.
Din texte telegrafice aflam doar despre morţi, răniţi, cu nume de cifre, înşirate ca pe un front de păgâni. Şi nu se ştia, şi nici nu mai conta că literele se schimbaseră în numere, după o logică dată peste cap de tragedie. Descrisă rece, tot telegrafic, ca una naţională.
Salvatorii, ai lor, erau eroii noştri. Mobilizaţi, tot ca pe front, în câteva secunde, în care lumea asta se confunda perfect cu cealaltă. Cealaltă despre care învăţăm din scripturi că morţii devin vii. Tablou pictat de acelaşi demon neştiut de nimeni, ce purta acum straile unui artist nebun. Iar numele erau tot cifre, mereu altele. Lipite de etichetele doar cu morţi şi cu vii.
O agitaţie palidă s-a aşezat peste România. Declaraţii, toate oficiale, toate întârziate, toate încurcate. Domnii de la Externe s-au bâlbâit cu-n ”se pare că sunt victime”. Asta după ce prima reacţie a ministrului Corlăţean, venită la două ore! de la tragedie, s-a rezumat la o remarcă stupidă despre un campionat de fotbal cu subalternii lui. Aceiaşi subalterni care s-au bâlbâit răstit şi în telefoane, supăraţi că sutele de oameni disperaţi vor să afle ceva, orice, despre Muntenegru şi acea tragedie. Dar domnul Corlăţean e mulţumit. Că şi-a făcut datoria.
În Muntenegru, nu