A devenit în 2008 politica externă românească mai coerentă şi mai eficace decît în 2007? Sfîrşitul anului e momentul potrivit pentru un bilanţ. Cronologic, prima acţiune semnificativă a fost, în februarie, nerecunoaşterea independenţei provinciei Kosovo, în vreme ce majoritatea ţărilor europene o făceau. România spunea - printre altele - că se creează un precedent periculos, lucru pe care aveam să-l constatăm cîteva luni mai tîrziu, cu ocazia Războiului georgian. Exemplul Kosovo a fost folosit atunci în retorica Kremlinului, pentru recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud (asta chiar dacă Rusia nu a recunoscut Kosovo!). În luna aprilie are loc la Bucureşti summit-ul NATO. Anunţată de ziarişti şi autorităţi ca fiind "cel-mai-mare-summit-din-istoria-organizaţiei", reuniunea nu a adus beneficii imediate şi palpabile - nici nu era scopul său, de altfel -, dar a aşezat România pe hartă pentru cei mai mulţi dintre participanţi. A fost o ocazie pentru şeful statului de a se fotografia în companii bune, a ţinut o conferinţă de presă cu George W. Bush pe fundal de Marea Neagră şi a primit o invitaţie de la preşedintele/premier Vladimir Putin pentru o vizită pînă la sfîrşitul anului. Vizita n-a avut încă loc.
După summit - o demisie. Adrian Cioroianu, criticat pentru lucruri pe care le-a făcut şi nu le-a făcut, părăseşte Ministerul de Externe în urma scandalului Crulic. Îl înlocuieşte un diplomat de carieră, Lazăr Comănescu, pentru un mandat de numai cîteva luni. Odată cu numirea lui, atacurile la adresa MAE încetează, iar Comănescu lansează cîteva reforme, mai ales în domeniul consular. Deşi sîntem la un bilanţ, e prea devreme de spus dacă au reuşit.
Vine vara, vine şi raportul Comisiei Europene, din care fiecare înţelege ce vrea. Criticii scot în faţă reproşurile, ministrul Justiţiei remarcă progresele. România rămîne sub ameninţarea clauzei de
